Relatări din Oglinda Martirilor online în limba română

Secțiunea „Către cititori în general” din Oglinda Martirilor

Din vechime, printre păgâni, cele mai mari și înalte onoruri erau acordate războinicilor viteji și triumfători, care, riscându-și viața în țara dușmanului, cucereau și obțineau victoria.

Astfel, Homer, cel mai de seamă dintre scriitorii de poezie eroică din Grecia, în douăzeci și patru de cărți, a preamărit și a înfrumusețat cu multe elogii faptele războinice ale lui Ulise.

Quintus Curtius a descris, în zece cărți, faptele lui Alexandru, fiul lui Filip al Macedoniei: cu cât triumf a cucerit și subjugat Europa, Asia, India și țările limitrofe Oceanului de Est, până când, în cele din urmă, și-a pierdut viața în Babilonia.

Plutarh a compus o lucrare voluminoasă dedicată laudei oamenilor iluștri și viteji. Titus Livius a scris despre eroii romani, cât de lăudabil s-au achitat ei în numele țării lui Romulus. Virgilius Maro și alții au făcut elogiul împăratului Augustus. Și această uzanță a existat din cele mai vechi timpuri și există și acum în toate țările, da, în întreaga lume.

Nu spunem nimic despre onoarea și laudele care, la mulți ani după moartea lor, au fost acordate în teatrele publice celor care au fost sacrificați idolilor, pentru că relatarea lor ar consuma prea mult timp.

Dar Dumnezeu, în Cuvântul Său, merge mai departe și mai sus în această privință. El a făcut ca conflictul, suferințele și triumfurile curajoșilor săi eroi spirituali, copii și favoriți să fie scrise, în cel mai emoționant, glorios și triumfător limbaj, ca o amintire veșnică pentru urmașii lor, și nu numai atât, ci și ca o asigurare deplină a fericirii lor; astfel încât ei să fie mereu amintiți și niciodată uitați. Da, întregul volum al Sfintelor Scripturi nu pare a fi altceva decât o carte a martirilor, plină de numeroase exemple, după trup, dureroase, dar după duh, fericite, ale martirilor sfinți și neclintiți, ale căror suferințe, conflicte și triumfuri au fost înregistrate într-un mod atât de sfânt și demn de imaginat.

Cu toate acestea, se vorbește despre ele în mod diferit, în funcție de importanța meritelor lor. Unii dintre ei au suferit și au luptat mult, dar nu până la sânge și nici până la moarte; birunța și onoarea lor nu sunt, prin urmare, reprezentate ca fiind de cel mai înalt grad.

Alții, însă, au suferit și au luptat nu numai până la sânge și moarte, pentru numele Domnului, ci chiar până la cea mai mare durere și cea mai amară moarte. Vom vorbi mai întâi despre prima clasă, apoi despre cea de-a doua; totuși, ultima o va întrece pe prima.

Avraam, tatăl credincioșilor, Isaac și Iacov, cărora Dumnezeu le promisese posesiunea țării Canaan, au trăit, totuși, ca străini în țara făgăduinței și, uneori, au trebuit să îndure foamea, setea și asuprirea. Comparați Gen. 12:10; 26:20; 31:22,23 cu Hebr. 11:9.

Moise, prietenul lui Dumnezeu, a fost nevoit să fugă de Faraon în ținutul Madian, unde s-a așezat lângă o fântână. Ex. 2:15. După aceea a fost foarte aproape de a fi ucis cu pietre de către răzvrătiții din Israel. Ex. 17:4.

David, un om după inima lui Dumnezeu, a fost de mai multe ori în pericol de a fi transpus la zid de o suliță, 1 Sam. 18:11; 19:10; da, viața lui a fost în asemenea pericol, încât s-a plâns lui Ionatan: „Nu este decât un pas între mine și moarte”. 1 Sam. 20:3. Din acest motiv, el a cerut adesea ajutorul lui Dumnezeu, ca să nu aibă parte de o moarte prematură. Printre altele, el spune: „Ia aminte și ascultă-mă, Doamne Dumnezeul meu; luminează-mi ochii, ca să nu dorm somnul morții”. Ps. 13:2.

Pe vremea lui Ahab și a Izabelei, o sută de profeți ai Domnului au fost nevoiți să fugă din cauza persecuțiilor și au fost ascunși într-o peșteră și hrăniți cu pâine și apă de un anume Obadia. 1 Regi 18:13.

Ilie, din același motiv, a fost nevoit să se întoarcă spre est și să se ascundă lângă pârâul Cherit, adică înainte de Iordan. 1 Împărați 17:3. Ulterior, viața i s-a făcut atât de amară, încât a fugit în pustiu, lângă Beer-Șeba, s-a așezat sub un ienupăr și s-a rugat: „Doamne, ia-mi viața, căci nu sunt mai bun decât părinții mei”. 1 Împărați 19:4.

Când Elisei, slujitorul lui Ilie, a vestit cuvântul Domnului în cetatea Samariei, împăratul Samariei a jurat că nu va sta capul lui Elisei pe trupul lui în ziua aceea. 2 Regi 6:31.

Proorocul Mica, care îi prezisese în numele Domnului adevărul împăratului lui Israel, a trebuit să mănânce pâinea întristării și să bea apa întristării, în închisoarea în care era închis, până când împăratul a fost ucis într-o bătălie. 1 Împărați 22:27-37.

Ieremia a fost aruncat într-o groapă de noroi, în care s-a scufundat atât de adânc încât a fost în pericol de moarte, până când a fost salvat prin Ebed-Melec, etiopianul. Ier. 38:6-13.

Amos a fost numit conspirator și i s-a interzis intrarea nu numai orașul în care a profețit, ci și țara celor zece seminții ale lui Israel. Amos 7:10-13.

Toți aceștia, și mulți alții, au îndurat multe suferințe și multe conflicte, dar nu până la sânge sau moarte. Dar cei despre care vom vorbi acum, au suferit amărăciunea morții și, prin urmare, sunt, în această privință, de un rang mai înalt decât cei care i-au precedat, așa cum pierderea vieții este o încercare mai aspră decât suferința în trup sau pierderea bunurilor vremelnice; aceasta este singura diferență între cele două clase numite.

Această armată sângeroasă a campionilor spirituali, care au luptat până la sânge și moarte pentru Domnul, a început odată cu începutul lumii, ca și cum sfinții lui Dumnezeu s-ar fi născut pentru a suferi și a lupta; și ca și cum Dumnezeu ar fi conceput ca Biserica Sa să fie încercată de la început și pe tot parcursul ei, ca aurul în cuptor, pentru ca puritatea ei să devină mai evidentă.

La început îl vedem pe Abel, care, după ce a adus cu credință un miel ca jertfă lui Dumnezeu, a fost ucis pe câmp de fratele său Cain. Gen. 4:8; 1 Ioan 3:12.

În zilele lui Ahab și ale Izabelei, mulți profeți ai lui Dumnezeu au fost uciși de sabia celor răzvrătiți și neascultători din Israel, astfel încât Ilie a crezut că a rămas numai el. 1 Împărați 19:14.

Duhul lui Dumnezeu a venit peste Zaharia, fiul lui Iehoiada, și a zis poporului neascultător: „De ce călcați poruncile Domnului, că nu puteți propăși? Pentru că ați părăsit pe Domnul, și El v-a părăsit pe voi”, au luat pietre și l-au ucis, la porunca regelui, în curtea Casei Domnului. 2 Cron. 24:21.

Când Urie, fiul lui Șemaia, din Chiriat-Iearim, a proorocit în numele Domnului împotriva cetății Ierusalimului, i s-a căutat viața, și a fugit în Egipt. Dar regele Ioiachim a trimis niște oameni care l-au adus înapoi, l-a ucis cu sabia și i-a îngropat trupul printre oamenii de rând. Ier. 26:20-23.

Tinerii temători de Dumnezeu, pe nume Șadrac, Meșac și Abed-Nego, care au refuzat să se închine chipului regelui Nebucadnețar, au fost aruncați, legați, cu hainele, ciorapii, pălăriile și celelalte veșminte așa cum erau, într-un cuptor de foc, în care ar fi fost mistuiți imediat, dacă Dumnezeu nu i-ar fi păstrat. Dan. 3:21-23.

Proorocul Daniel, pentru că nu s-a închinat împăratului Dariu, ci doar adevăratului Dumnezeu al lui Israel, a fost aruncat într-o groapă cu lei, ca să fie sfâșiat de ei; dar Dumnezeu l-a protejat așa cum a făcut cu cei menționați mai înainte. Dan. 6:16.

Onias, marele preot, care, într-un mod foarte lăudabil și pașnic, a condus și a păstrat poporul la Ierusalim, astfel încât regii străini au fost îndemnați să onoreze orașul și Templul lui Dumnezeu cu daruri, a fost acuzat pe nedrept de Simon Beniaminitul, înlăturat din funcția sa de Iason, propriul său frate, și înjunghiat de moarte fără să țină seama de dreptate și echitate de către Andronicus, care a comis un fals jaf; din această cauză nu numai iudeii, ci și multe neamuri au fost foarte indignate. Comparați 2 Macc. 3:1,2 cu 4:1,34.

Două femei, care aveau copiii lor tăiați împrejur conform Legii lui Dumnezeu, au fost conduse de jur împrejurul cetății, cu copiii lor legați la sân, și apoi aruncate cu capul în jos de pe zid. 2 Macabei 6:10.

Unii care se ascunseseră în peșteri, pentru a ține Sabatul sau ziua de odihnă a Domnului, și care nu au vrut să se apere de dușmani, când a fost descoperit tiranul Filip, au fost arși. 2 Macc. 6:11.

Eleazar, un bătrân de nouăzeci de ani, pentru că nu a vrut să păcătuiască împotriva Legii lui Dumnezeu mâncând carne necurată, nici să dea un exemplu rău tinerilor, nici să se disimuleze, a trebuit să-și ducă perii albi încărcați de sânge la mormânt și să moară de o moarte crudă prin multe lovituri. 2 Macc. 6:27-31.

Șapte frați, din aceeași cauză, au fost biciuiți cu vergi și cu zăbală, li s-a tăiat limba, li s-au tăiat mâinile și picioarele, au fost prăjiți în cratițe și au fost uciși în acest mod îngrozitor până la ultimul din ei, împreună cu mama lor, care fusese martoră la toate acestea și care, de asemenea, a refuzat să se abată de la Legea lui Dumnezeu. 2 Macc. 7.

Această ultimă clasă menționată, de la Abel până la Macabei, este adevărata armată a lui Dumnezeu și eroii Vechiului Legământ care, pentru onoarea lui Dumnezeu și Legea părinților lor, nu și-au cruțat viața.

Pe aceștia îi are în vedere scriitorul epistolei către Evrei atunci când vorbește despre marele nor de martori, care, așteptând prin credință împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu și venirea Fiului lui Dumnezeu, au îndurat în trup toate suferințele, conflictele și, în cele din urmă, moartea, cu curaj și cu o inimă neclintită. Dar ceilalți, spune el, adică sfinții neclintiți ai lui Dumnezeu, despre care am vorbit, au avut parte de încercări, de batjocuri și de biciuiri crude, ba chiar mai mult, de legături și de închisoare; au fost uciși cu pietre, au fost tăiați în bucăți, au fost ispitiți, au fost uciși cu sabia; au rătăcit în piei de oi și de capre, fiind lipsiți, chinuiți, chinuiți; ei de care lumea nu era vrednică. Evr. 11:36-38.

De aceea, întregul volum al Sfintelor Scripturi, în special Vechiul Testament, pare a fi aproape exclusiv o carte a martirilor, așa cum am afirmat la început; așa cum reiese din exemplele pe care le-am prezentat și din care am putea indica multe altele, dacă ar fi necesar.

În ceea ce privește eroii Noului Legământ, adică cei care, de la venirea lui Hristos și pentru mărturia sfintei Evanghelii, au luptat lupta cea bună, chiar până la sânge, da, până la moarte; și-au terminat cursul; și au păstrat cu fermitate credința, în ciuda diferitelor chinuri oribile; ar fi imposibil să vorbim pe scurt despre aceasta aici și să facem o dreptate deplină subiectului; din acest motiv am făcut acest lucru în următoarele două cărți, la care îl trimitem pe cititor.

Toate acestea au fost scrise pentru o veșnică amintire a martirilor neclintiți și binecuvântați; cu privire la care este voia lui Dumnezeu ca ei nu numai că trebuie să fie amintiți mereu aici, printre oameni, dar pe care el însuși intenționează să nu-i uite niciodată, ci să și-i amintească cu milă veșnică.

Continuarea acestei istorii

Am vorbit deja despre marea onoare pe care obiceiul o conferea războinicilor curajoși și triumfători; totuși, niciunul dintre aceștia, oricât de mare, puternic, viteaz și victorios ar fi fost, sau oricât de mare ar fi fost onoarea și gloria cu care ar fi fost aclamat, nu ar fi putut fi comparat în vreun fel cu cel mai mic martir care a suferit pentru mărturia lui Isus Hristos.

Chiar și persoanele bătrâne și slabe, tinerii și fecioarele, și cei care nu erau remarcați, da, pe care lumea nu-i prețuia deloc, au făcut infinit mai mult prin puterea credinței lor, prin dragostea lor arzătoare față de Dumnezeu și, mai ales, prin statornicia lor până la moarte, prin care au fost în stare să abandoneze, da, să disprețuiască toate lucrurile vizibile, și să scoată cu totul din gândurile lor, să uite și să-și ia, ca și cum ar fi fost un adio etern, până la desăvârșirea tuturor lucrurilor, bani, proprietăți, case, ferme, frați, surori, părinți, copii, prieteni și rude dragi, da, propriile lor trupuri și vieți, și tot ceea ce este plăcut și încântător după trup; în timp ce alții, dacă era posibil, se bucurau și păstrau cu plăcere toate acestea, și ar fi dorit să le fi păstrat întotdeauna sau să le păstreze în continuare.

Prin urmare, onoarea care li se cuvine sfinților martiri este infinit mai mare și mai bună decât cea a eroilor pământești; la fel cum lupta pe care au dus-o a fost infinit mai profitabilă, iar victoria lor, ca provenind din mâna lui Dumnezeu, infinit mai lăudabilă și mai glorioasă.

Prin războaiele pământești, țările și locuitorii lor sunt distruși, cei nevinovați sunt uciși, fugarii sunt jefuiți de bunurile lor, iar cei rămași plâng și plâng mult. Dar prin războiul martirilor, cel puțin prin martirii înșiși, a fost promovată prosperitatea țărilor și a locuitorilor lor, datorită rugăciunilor fierbinți pe care martirii le ofereau lui Dumnezeu pentru cei care le făceau rău și pentru bunăstarea comună a tuturor locuitorilor.

Viața celor nevinovați, care altfel ar fi trebuit să moară, da, viața lor spirituală și veșnică, a fost obținută și păstrată prin medicamentul învățăturilor lor bune, a îndemnurilor, a exemplelor și a continuării neclintite până la sfârșitul vieții.

Averea oamenilor în general, atât în ceea ce privește sufletul, cât și trupul, a fost îmbunătățită și înmulțită, făcându-i să crească de treizeci, șaizeci și chiar de o sută de ori, prin corectitudinea, fidelitatea, bunăvoința, compasiunea și incomparabila lor milă față de semenii lor.

Ei nu au făcut pe nimeni să se plângă sau să plângă, făcându-i cea mai mică pagubă sau vătămare, ci au salutat pe toată lumea, chiar și pe dușmanii lor, cu bunătate, i-au îmbrățișat cu brațele iubirii și le-au dat motive să se bucure și să se bucure, atât în exterior cât și în interior, trupește și spiritual, aici și (Dumnezeu să le acorde îndurare) și în viitor.

O, cel mai încântător război, care nu a făcut rău nimănui, ci bine tuturor. O, voi, eroi binecuvântați, care ați purtat această luptă! Niciun prinț sau rege nu poate fi comparat cu voi; căci toate onorurile câștigate de eroii pământești pe pământ vor dispărea odată cu pământul; dar onoarea voastră este o onoare veșnică; gloria voastră nu va înceta niciodată, da, va dăinui, atâta timp cât va dăinui Dumnezeu, pe care voi l-ați slujit.

Către cei preocupați cu lucrurile acestei lumi

Veniți acum, voi, cei cu mintea pământească și neevlavioși, și învățați aici să deveniți cerești și evlavioși; voi, cei impenitenți, învățați aici să vă pocăiți și să credeți în Isus Hristos. Aici trebuie să vină, de asemenea, toți cei cu voință de sine, care, dintr-o părere preconcepută a lor, nu consideră poruncile și rânduielile exterioare ale lui Hristos ca fiind necesare, spunând că nu se cere mai mult decât pocăința și credința, sau o așa-zisă viață civilă ireproșabilă. Aceștia vor învăța aici că poruncile exterioare ale lui Hristos trebuie să fie unite cu cele interioare, adică semnele cu lucrurile însemnate; sau, ca să mă exprim clar: cineva trebuie să fie botezat pe baza credinței și a pocăinței sale; trebuie să țină Cina Domnului în amintirea lui etc.; căci în acest sens sfinții martiri au fost pentru ei un exemplu.

Aici cei pasionați trebuie să învețe răbdarea și blândețea de la cel mai răbdător și mai blând, care a îndurat fără să murmure cele mai mari ocară și ignominie, da, chiar și moartea. Aici, cei fără maniere sunt învățați modestia; cei mândri, umilința; cei nemulțumiți, mulțumirea; cei avari, bunăvoința; cei nesățios de bogați, sărăcia voluntară; cei care trăiesc după poftele lor, renunțarea la toate dorințele carnale; cei ireligioși, evlavia; iar cei șovăitori și neclintiți, fermitatea până la sfârșit în toate aceste lucruri.

Toate acestea pot fi învățate aici, nu atât prin cuvinte, cât prin fapte, de la cei care nu numai că au început virtuțile de mai sus, dar au continuat în ele până la sfârșit, da, le-au confirmat prin moartea lor și le-au pecetluit cu sângele lor.

Către tineri, persoane de vârstă mijlocie și bătrâni

În plus, persoane de orice vârstă pot intra în această școală de practică în virtute; tinerii, cei de vârstă mijlocie și bătrânii, toți vor fi conduși la adevărata evlavie prin exemplele vii ale celor care au fost înaintea lor.

Tinerii care trăiesc după poftele lor și care nu au venit la lumină, vor vedea aici că mulți dintre egalii lor, da, care aveau doar paisprezece, cincisprezece, optsprezece, optsprezece, douăzeci de ani sau chiar mai puțin, la acea vârstă renunțaseră deja la deșertăciunile lumii și la poftele tinereții; ba chiar unii atât de devreme încât nici nu ajunseseră încă să le cunoască, cu atât mai puțin să le practice; ci că, dimpotrivă, de îndată ce au ajuns la înțelegerea lor, și-au amintit de Creatorul și Mântuitorul lor, și-au plecat membrele tinere sub jugul Lui, au acceptat poruncile Lui, L-au ascultat din toată inima și s-au predat de bunăvoie Lui, astfel încât, de dragul Lui, nu și-au cruțat viața până la moarte. Ecc. 12:1; Prov. 23:26.

Cei de vârstă mijlocie, care, asemenea stejarilor bine înrădăcinați din Basan, sunt atât de adânc absorbiți și legați de afacerile pământești și de grijile casnice, încât este aproape imposibil să se desprindă de ele din cauza dorinței lor inseparabile pentru bunurile acestei lumi, vor vedea aici oameni în floarea și în floarea vârstei, care ar fi putut câștiga mult, dar nu au căutat-o, pentru că nu voiau să rateze câștigul ceresc. Aceștia aveau o inimă mulțumită; erau îmbrăcați cu haine de piei, doar împotriva frigului și a goliciunii; trăiau în colibe sau în căsuțe simple, pentru a fi feriți de ploaie, vânt, grindină și zăpadă; mâncau pâine pentru a-și satisface foamea și beau apă pentru a-și potoli setea; mai mult nu aveau. 15

Acolo vor vedea că acești oameni mulțumiți au predat lui Dumnezeu puterea trupurilor lor, poziția lor în viață și tot ce aveau; astfel încât, devenind membri ai bisericii Sale, au considerat că este o bogăție mai mare să sufere împreună cu ei ocara lui Hristos, ba chiar moartea însăși, decât să se bucure de plăcerile păcatului pentru o vreme.

Bătrânii care și-au neglijat tinerețea și viața de mijloc și care au ajuns acum în ceasul al unsprezecelea și care încă nu lucrează în via Domnului, pot vedea aici persoane al căror cap încărunțit este o coroană de glorie, deoarece au fost găsite pe calea dreptății; care și-au dedicat puterile slabe, scurta lor durată de viață, da, ultima lor suflare, slujirii și laudei Dumnezeului și Mântuitorului lor, veghind și așteptând ceasul plecării lor și ziua răscumpărării lor, pentru a deveni o jertfă plăcută Domnului. Ei așteptau cu nerăbdare ca ceasul să bată ora douăsprezece, pentru a fi admiși de Domnul și pentru a lua loc la fericitul Său ospăț.

Când doi dintre ultimii noștri martiri, Jan Claess din Alckmaer și Lucas Lamberts din Beveren, un bătrân de optzeci și șapte de ani, și-au primit sentința la moarte, la Amsterdam, Olanda, în dimineața unei zile din anul 1544, Jan Claess i-a spus bătrânului Lucas Lamberts: „Dragul meu frate, nu te teme acum nici de foc, nici de sabie. O, ce ospăț vesel ne va fi pregătit, înainte ca ceasul să bată douăsprezece”. Vezi Cartea a II-a, anul 1544.

Toate acestea și infinit mai multe sunt învățate aici de cei cu mintea lumească, ignoranți și necredincioși. O, dacă fiecare dintre ei ar lua bine în considerare acest lucru!

Oamenii sunt mai ușor de convertit prin exemple bune decât prin învățături bune, pentru că exemplele sunt mai impresionante; totuși, aici le aveți pe amândouă.

Așadar, fiecare să vină aici, și nimeni să nu rămână în urmă; toți au nevoie să fie învățați în cele 15 căi ale mântuirii; nimeni nu ar alege să nu fie mântuit. Aici veți vedea răbdarea, credința și constanța sfinților. Aveți compasiune pentru sărmanele voastre suflete, pe care Domnul le iubește atât de mult, căutând să le conducă spre cer; da, pentru care Fiul lui Dumnezeu și-a vărsat sângele Său prețios, cumpărându-le astfel cu un preț atât de mare. Am dori să vă recomandăm această chestiune cu cea mai mare urgență, atât vouă, cât și nouă înșine. Doamne, ajută-ne! O, Doamne, fă să prospere!

Dar acum este momentul să ne îndreptăm atenția spre a oferi instrucțiuni privind înțelegerea și utilizarea corectă a acestei lucrări.

Th. J. van Braght.

Dort, 27 iulie 1659.