Pe când soldații împăratului Dioclețian se ocupau cu prinderea creștinilor, un oarecare tată, numit Mattheus, și cei doi fii ai săi, Justinian și Justus, călătoreau spre Auxerre, în Burgundia, locul lor de reședință. Dar fiind denunțate, între timp, de niște informatori răi, au fost urmăriți de soldații mai sus menționați și de patru călăreți trimiși de proconsulul împăratului. Fiul cel mic, Justus, dându-și seama de acest lucru, a comunicat acest lucru tatălui său și fratelui său, care s-au ascuns într-o peșteră, dar Justus a vegheat afară. Când i-a văzut pe călăreți, a ieșit în întâmpinarea lor. Fiind întrebat de ei cine este și unde sunt tovarășii săi, a răspuns: „Mă numesc Justus și mărturisesc de bunăvoie că sunt și eu creștin; dar, întrucât vă consider persecutori ai creștinilor, nu-mi este permis să-mi trădez tovarășii”.

Când au scos săbiile și l-au amenințat cu ele, el a răspuns: „Cu adevărat, mă voi considera fericit, dacă mi se va permite să sufăr tot felul de pedepse, ba chiar însăși moartea, pentru numele lui Hristos; căci sunt gata să-mi pierd sufletul în această lume, ca să-l păstrez pentru viața veșnică.”

Atunci unul dintre soldați a scos sabia și i-a tăiat capul. Tatăl și fratele său i-au îngropat cadavrul la Luperam, care era un loc apropiat. Acest lucru s-a întâmplat în anul 303 A.D. Abr. Mell., ex Acta per Surium edita, ut apparet ex Bede Acris Rit. Micis de Sumpta.

Notă

Această relatare a fost extrasă din cartea Oglinda Martirilor, publicată în anul 1660 de Thilemann J. van Braght, disponibilă în domeniul public.

Scopul publicării nu este pentru a susține învățăturile pe care martirii prezentați le-au urmat (care de cele mai multe ori sunt necunoscute).

Am avut în vedere doar relatarea istorică despre suferințele și martirajele la care au fost supuși cei ce au dorit să-l urmeze pe Hristos și care nu și-au iubit viața.

Scopul nostru este să încurajăm pe cei ce vor să trăiască o viață de biruință cu Hristos.