În Cronica lui P. J. Twisck se găsește următoarea relatare pentru anul 170 d.Hr: „Germanicus, împreună cu alți prieteni dragi ai lui Dumnezeu, a trebuit să sufere persecuții și torturi severe pentru numele lui Hristos, iar în cele din urmă a fost aruncat în fața fiarelor sălbatice și astfel și-a pus capăt de bunăvoie vieții.” Cartea a 2-a, van den undergang, pagina 46, col. 1, din Euseb, lib. 4.

În ceea ce privește cauza convertirii, suferinței și morții sale, alți autori scriu astfel: „Când spectatorii (în timp ce creștinii erau executați în mod mizerabil) au văzut cu ochii lor că trupul martirilor lui Hristos, prin multe biciuiri și lovituri, era sfâșiat și rupt până la venele cele mai adânci și până la tendoanele cele mai adânci, astfel încât se puteau vedea mișcându-se măruntaiele și părțile cele mai tainice ale trupului; și că torționarii au împrăștiat apoi pe pământ oale, scoici și chiar calupuri, pe care îi rostogoleau, îi târau și pe care îi apăsau pe creștinii astfel chinuiți, cu trupurile lor goale; și că, în cele din urmă, când, din cauza chinurilor anterioare, abia dacă mai puteau trăi sau respira, îi aruncau în fața fiarelor sălbatice, pentru a fi devorați de ele; spun că, atunci când spectatorii acestor tragedii au văzut cât de inuman erau tratați acești oameni și, pe de altă parte, cât de răbdători suportau chinurile creștinii suferinzi, au fost foarte uimiți, ba chiar îngroziți.

„Printre aceștia se număra și Germanicus, care, fiind întărit prin harul lui Dumnezeu, a depășit cu atâta putere slăbiciunea naturală și înnăscută a minții, care se teme atât de mult de moartea trupească, încât, datorită perseverenței sale deosebite, ar putea fi considerat unul dintre cei mai eminenți martiri. Pentru că, atunci când dregătorul a încercat să-l convingă și să-l determine prin cuvinte blânde să cruțe floarea tinereții sale și să aibă milă de el însuși, el a disprețuit sfatul său și, de dragul Domnului Isus Hristos nu a considerat prețioasă viața sa tânără”.

„După aceea, scriitorii antici afirmă cum fiarele sălbatice au fost lăsate să iasă la el și cât de mult a dorit să fie devorat de ele, pentru a fi eliberat de acest trup al păcatului și al morții; astfel încât atât iudeii, cât și păgânii care stăteau de față, erau extrem de uimiți de el. Astfel, acest pios martor al Fiului lui Dumnezeu a părăsit această viață cu o inimă neclintită și s-a unit cu Hristos, Mirele său de sânge și Mântuitorul său”.

Referințe

Comparați Abr. Mell. 1, cartea I, a Istoriei, fol. 39, col. I, p. 39. 1, 2, cu Joh. Gysii Hist., fol. 16, col. 4, și fol. 17, col. 1, din Euseb. din Euseb., lib. 4.

Notă

Această relatare a fost extrasă din cartea Oglinda Martirilor, publicată în anul 1660 de Thilemann J. van Braght, disponibilă în domeniul public.

Scopul publicării nu este pentru a susține învățăturile pe care martirii prezentați le-au urmat (care de cele mai multe ori sunt necunoscute).

Am avut în vedere doar relatarea istorică despre suferințele și martirajele la care au fost supuși cei ce au dorit să-l urmeze pe Hristos și care nu și-au iubit viața.

Scopul nostru este să încurajăm pe cei ce vor să trăiască o viață de biruință cu Hristos.