În al șaptesprezecelea an al împăratului Marcus Aurelius, au fost uciși, printre alți martiri evlavioși la Lyon, în Franța, Epipodius, cetățean al Lyonului, și Alexandru, grec prin naștere; a căror întemnițare, suferință și moarte au avut loc în acest mod: Când păgânii au crezut că numele creștin a fost în întregime extirpat la Lyon și Vienne și că nu mai rămăsese nici o persoană care să-l mărturisească, acești doi, ca și restul creștinilor de acolo, au fost trădați, acuzați și, după trei zile, puși în fața tribunalului guvernatorului.

Acolo au fost interogați cu privire la numele lor și la mărturisirea credinței, întrebări la care au răspuns cu sinceritate. Răspunsurile lor l-au înfuriat peste măsură pe judecător, care a poruncit ca Epipodius, care era principalul vorbitor, să fie lovit pe obraz, ceea ce s-a făcut în așa fel încât a sângerat pe nas și pe gură. Dar acest lucru l-a făcut pe acest campion al lui Hristos, deși era încă tânăr, să fie cu atât mai îndrăzneț și mai ferm și a spus „Mărturisesc că Hristos, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, este singurul Dumnezeu adevărat; și consider că este drept să-mi vărs sufletul (adică viața mea) pentru Cel care este Creatorul și Răscumpărătorul meu; căci astfel, viața mea nu-mi va fi luată, ci va fi schimbată într-una mai bună”. De altfel, nu contează decât foarte puțin, cum și în ce fel acest trup slab este eliberat și separat de suflet, doar pentru ca sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Creatorul său”.

După ce Epipodius a terminat, cu fermitate, această mărturisire, a fost suspendat, la porunca judecătorului, pe un țăruș, de ambele părți ale căruia călăii stăteau în picioare, făcându-i tăieturi adânci cu cârlige sau gheare tăioase în părțile laterale. Între timp, mulțimea înfuriată striga ca el să fie ucis cu pietre sau să fie sfâșiat mădular cu mădular; căci judecătorul a fost mult prea lent în pronunțarea sentinței de moarte. Atunci judecătorul a pus să-l scoată în mare grabă și să-l decapiteze, și astfel acest martor pios al Fiului lui Dumnezeu a ajuns la un sfârșit binecuvântat.

Alexandru, grecul menționat mai sus, a fost scos din închisoare, la două zile după moartea iubitului său frate Epipodius, și a fost adus în fața tribunalului, unde s-a apărat cu cea mai mare bucurie, manifestându-și, în același timp, marea dorință de a fi numărat printre frații și surorile sale uciși. Judecătorul a poruncit imediat ca Alexandru să fie dezbrăcat și bătut de trei călăi, cu bastoane, ciomege etc.; dar în toate aceste chinuri el a invocat cu stăruință ajutorul și sprijinul lui Dumnezeu. Pe scurt, sentința de moarte a fost pronunțată asupra lui, și anume să moară pe cruce. Atunci călăii l-au legat pe cruce; dar, după ce fusese rănit în prealabil, prin multe lovituri, în așa măsură încât i se vedeau oasele sau coastele goale, precum și părțile vitale ale viscerelor sale, și anume plămânii, ficatul, inima etc., care puteau fi observate în mișcare, el și-a dat duhul, înainte ca călăii să-i mai aplice alte torturi; și astfel, în statornicie, a murit de o moarte binecuvântată. După ce acest lucru a avut loc, a fost îngropat împreună cu prietenul său Epipodius, care fusese decapitat, la 24 aprilie 179.

Referinte

Abr. Mell., cartea I, fol. 48, col. 1-4. ex act. Proconsular. Homil. Eucherii Episc. Lugd. sub nomine Eus. sub nomine Eus, Emisseni de Blandina și aliis. Ado Vienn., Mart. 22 aprilie.

Notă

Această relatare a fost extrasă din cartea Oglinda Martirilor, publicată în anul 1660 de Thilemann J. van Braght, disponibilă în domeniul public.

Scopul publicării nu este pentru a susține învățăturile pe care martirii prezentați le-au urmat (care de cele mai multe ori sunt necunoscute).

Am avut în vedere doar relatarea istorică despre suferințele și martirajele la care au fost supuși cei ce au dorit să-l urmeze pe Hristos și care nu și-au iubit viața.

Scopul nostru este să încurajăm pe cei ce vor să trăiască o viață de biruință cu Hristos.