Viziunea Anabaptistă pag.7

       O declaraţie similară s-a făcut în 1538, după patrusprezece ani de persecuţie, de către un conducător anabaptist care a vorbit în favoarea grupului său în marele colocviu de la Berna cu conducătorii Bisericii reformate:

        Deşi în biserica naţională am primit multă învăţătură din scrierile lui Luther, Zwingli şi alţii despre mesă şi alte ceremonii papale toate au fost în zadar. Recunoaştem însă că exista un gol mare în ceea ce priveşte pocăinţa, convertirea şi adevărata viaţă creştină.

        Mintea mea s-a preocupat de aceste lucruri. Am aşteptat şi am sperat timp de un an sau doi pentru că pastorul avea multe de spus despre îndreptarea vieţii, despre a dărui celor săraci, despre a ne iubi unul pe altul şi despre a se abţine de la a face rău.

        Dar nu am putut să închid ochii la faptul că doctrina care a fost predicată şi care se baza pe Cuvântul lui Dumnezeu, nu a fost pusă în practică.

        Nu s-a început o adevărată viaţă creştină şi nu exista o concordanţă între învăţăturile oferite. Şi deşi mesa şi icoanele au fost în cele din urmă desfiinţate, adevărata pocăinţă şi dragostea creştină nu existau. S-au făcut schimbări dar numai în exterior. Aceasta mi-a dat ocazia să fac cercetări în continuare. Apoi Dumnezeu Şi-a trimis mesagerii, Conrad Grebel şi alţii, cu care m-am consultat despre învăţăturile fundamentale ale apostolilor şi despre viaţa şi practica creştină.

        I-am găsit ca nişte oameni care s-au supus doctrinei lui Hristos prin “Bussfertigkeit” (pocăinţă dovedită prin roade). Cu ajutorul lor am stabilit o congregaţie în care pocăinţa a fost dovedită prin noutatea vieţii în Hristos.

        Este evident din aceste declaraţii că anabaptiştii erau preocupaţi în primul rând de “adevărata viaţă creştină”, adică, o viaţă dusă după învăţăturile şi exemplul lui Hristos.

        Reformatorii, credeau ei, oricare ar fi fost profesia lor, nu îi puteau asigura pe oameni că au adevărata pocăinţă, naştere din nou şi adevărata viaţă creştină datorită predicării lor.

        Accentul pus de Reformă pe credinţă era un lucru bun dar insuficient, pentru că fără viaţa nouă, susţineau ei, credinţa este falsă.

        Critica anabaptistă adusă reformei a fost una foarte aspră dar nu a fost nedreaptă.

        Există multe dovezi că deşi scopul original urmărit de Luther şi Zwingli a fost “un creştinism serios” pentru toţi, totuşi rezultatul final nu a fost cel scontat pentru că nivelul vieţii de creştin printre protestanţi a fost în mod frecvent inferior faţă de nivelul din timpul catolicismului.

        Luther însuşi a fost foarte conştient de această deficienţă. În aprilie 1522 el şi-a exprimat speranţa că “Noi cei care în prezent suntem aproape păgâni ascunşi sub numele de creştini, putem totuşi să organizăm o adunare creştină.”

      În decembrie 1525 a avut o conversaţie importantă cu Caspar Schwenckfeld, despre recunoaşterea bisericii Nou Testamentale. Schwenckfeld a scos în evidenţă faptul că formarea acestei biserici noi nu a reuşit să aibă ca rezultat o îmbunătăţire morală a oamenilor, un lucru recunoscut de Luther, pentru că Schwenckfeld afirmă că “Luther a regretat foarte mult că nu exista nici o dovadă a unei vieţi mai bune”.

        Între 1522 şi 1527, Luther a menţionat în mod repetat dorinţa lui de a stabili o adevărată biserică creştină pentru adevăraţi creştini (“Die mit Ernst Christen sein wollen”) adică creştini care să mărturisească cu viaţa lor nu doar cu limba. pag.8