Viziunea Anabaptistă pag.5

         Înainte de a defini viziunea anabaptistă, este esenţial să definim clar ce se înţelege prin termenul “anabaptist”, pentru că numele acesta a ajuns să fie folosit în istoriografia modernă pentru a denumi o mare varietate de grupări reformatoare, uneori a fost definită întreaga “aripă stângă a Reformei” (Roland Bainton), “Bolşevicii Reformei” (Preserved Smith).

        Deşi istoria finală a anabaptismului nu a fost scrisă încă, ştim destul astăzi pentru a trage o linie de demarcaţie între anabaptismul evanghelic şi constructiv pe de o parte, care s-a născut în sânul zwinglianismului din Zurich, Elveţia, în 1525 şi stabilit în Ţările de jos în 1533 şi grupurile variate mistice, spirituale, revoluţionare sau chiar antinomice legate între ele sau fără nici o legătură, pe de altă parte, care au apărut şi dispărut ca florile câmpului în acele zile ale marii reânnoiri.

        Primul, anabaptismul propriu-zis, şi-a păstrat cursul neântrerupt în Elveţia, Germania de sud, Austria şi Olanda în timpul secolului XVI şi a continuat până astăzi în mişcarea menonită, care astăzi conţine 500.000 membri botezaţi în Europa şi America. Nu mai există nici o scuză ca să confundăm caracterul clar al anabaptismului veritabil cu Thomas Muntzer şi Războiul ţărănesc, sau orice altă aberaţie a protestantismului secolului XVI.

        Totuşi ar putea exista scuze pentru o greşeală care poate fi făcută de un student neinformat care nu înţelege viziunea anabaptistă, din cauza interpretărilor variate date mişcării chiar şi de către cei care o apreciau sau o aprobau. De exemplu sunt scriitorii socialişti, conduşi de Kautskţ, care caracterizau anabaptismul fie ca “predecesorul socialismului modern” fie ca “efortul culminant al comunismului medieval” şi care în realitate îl vedeau doar ca un înveliş extern religios al unei mişcări de clasă. Sunt apoi sociologii cu determinismul lor socio-economic aşa cum e reflectat în abordarea lui Richard Niebuhr privind originea socială a denominaţiilor religioase. Mai este Albert Ritschl, care vede în anabaptism o continuare ascetică semimonastică a terţiarilor medievali franciscani şi plasează preoţii din secolul XVII pe aceeaşi linie.

        Ludwig Keller, care îi vede pe anabaptişti în perioada pre-Reformei sub masca grupului Waldense şi a altor grupări similare pe care îi numeşte “frăţietatea evanghelică veche” şi pentru care găseşte o continuitate în cele mai îndepărtate ere. Legaţi de Keller sunt primii istorici baptişti (şi desigur menoniţi) care se bucură să vadă în anabaptişti veriga lipsă care îi menţine în succesiunea apostolică a adevăratei biserici începând de la grupul Waldense, la Bogomili, Cathari, Paulini, Donatişti până la Rusalii.

        Mai recent sunt Rufus M. Jones care este înclinat să clasifice anabaptiştii printre mistici şi Walter Koehler care vede originea lor în umanismul erasmic.

        Totuşi mai există o interpretare, veche de o sută de ani, care este tot mai acceptată şi care este probabil destinată să domine. Este interpretarea care susţine că anabaptismul este punctul culminant al Reformei, împlinirea viziunii originale a lui Luther şi a lui Zwingli şi aceasta face din anabaptism un protestantism evanghelic consecvent care caută să recreeze fără compromis biserica originală Nou Testamentală, aşa cum era în viziunea Domnului Hristos şi a apostolilor. pag.6