Viziunea Anabaptistă pag.4
         Aplicarea cea mai atroce a acestei politici a avut loc în Swabia unde un număr de 400 de agenţi ai poliţiei speciale din 1528, trimişi împotriva anabaptiştilor, s-a dovedit a fi prea mic şi a trebuit să se mărească la 1000. Un mareşal imperial al poliţiei militare, Berthold Aichele, a fost administratorul şef al acestui program sângeros în Swabia şi în alte regiuni până când, în cele din urmă, plin de groază, după o execuţie la Brixen şi-a ridicat mâinile spre cer şi a jurat solemn că nu va mai omorâ nici un anabaptist, jurământ pe care l-a respectat. Contele de Alzeţ din Palatinat, după ce au fost executaţi 350 anabaptişti, a fost auzit spunând: “Ce să mai fac, cu cât omor mai mulţi, cu atât numărul lor devine mai mare!”

        Persecuţia şi martirajul anabaptiştilor sunt o dovadă nu doar a mărimii mişcării, ci şi a viziunii care ardea în ei. Lucrul acesta este prezentat cel mai bine într-o relatare mişcătoare scrisă în 1542 şi luată din cronica veche Huterită, unde se găseşte la sfârşit un raport despre 2173 fraţi şi surori care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor.

        Nici o fiinţă umană n-a fost în stare să scoată din inima lor ceea ce experimentaseră, atât de mult Îl iubeau ei pe Dumnezeu. Focul lui Dumnezeu ardea în ei. Erau gata să rabde moartea cea mai cruntă, ar fi preferat să moară chiar de zece ori, decât să părăsească adevărul divin pe care l-au îmbrăţişat...

        Au băut din apa care curge din sanctuarul lui Dumnezeu, da, din apa vieţii. Şi-au dat seama că Dumnezeu i-a ajutat să poarte crucea şi să învingă amărăciunea morţii. Focul lui Dumnezeu ardea înăuntrul lor. Cortul lor nu l-au ridicat aici pe Pământ, ci în veşnicie, iar credinţa era baza şi siguranţa lor. Credinţa acestora înflorea ca un crin, loialitatea ca un trandafir, iar evlavia şi sinceritatea lor ca floarea din grădina lui Dumnezeu. Îngerul Domnului s-a luptat pentru ei ca să nu poată fi lipsiţi de coiful mântuirii.

        Prin urmare, au suportat tortura şi agonia fără teamă. În gândirea lor sfântă ei considerau lucrurile acestei lumi doar o umbră, având singuranţa unor lucruri mai bune. Erau atât de atraşi de Dumnezeu, încât nu ştiau nimic, nu căutau nimic, nu doreau nimic, nu iubeau nimic decât pe Dumnezeu, de aceea aveau mai multă răbdare în suferinţele lor decât cei care îi torturau.

        Persecutorii credeau că pot stinge focul lui Dumnezeu, dar prizonierii cântau în închisori şi se bucurau, astfel că duşmanii lor de afară erau mai înspăimântaţi decât prizonierii şi nu ştiau ce să facă cu ei.

        Adesea, zi şi noapte, unora li se vorbea frumos, iar cu alţii se discuta în contradictoriu, cu înţelepciune şi şiretenie, cu multe cuvinte dulci şi plăcute, discuţii purtate de călugări şi preoţi sau doctori în teologie care aduceau multe mărturii false, cu ameninţări sau mustrări şi ridiculizări, da, cu minciuni şi calomnii dureroase la adresa frăţietăţii, dar nici unul din aceste lucruri nu i-a atins şi nu i-a făcut să cedeze.

        Prin jerfirea acestui sânge nevinovat s-au ridicat creştini pretutindeni, pentru că toată această persecuţie n-a rămas fără rod.  de Harold S. Bender  pag 5