Viziunea Anabaptistă pag.3

din secolul al XVI-lea. Sebastian Franck, care a fost el însuşi un adversar, a scris în 1531, cam la şapte ani după începerea mişcării din Zurich: 

      “Anabaptiştii s-au răspândit atât de rapid, încât învăţătura lor a cuprins întreaga ţară. În scurt timp ei au avut foarte mulţi adepţi şi au botezat cu miile, atrăgând spre ei multe suflete sincere care aveau entuziasm pentru Dumnezeu.... Au crescut atât de rapid, încât lumea se temea de o răscoală din partea lor, deşi am aflat că această teamă nu avea nici un fel de justificare.”

         În acelaşi an, Bullinger a scris că “oamenii alergau după ei de parcă erau nişte sfinţi în viaţă.” Un alt scriitor contemporan afirmă că “anabaptismul s-a răspândit cu o viteză aşa de mare, încât aveau de ce să se teamă că majoritatea oamenilor obişnuiţi se vor uni cu această mişcare.”

        Zwingli se temea atât de tare de puterea mişcării, încât s-a plâns, spunând că lupta cu partida catolică nu era decât “o joacă de copil” în comparaţie cu conflictul cu anabaptiştii.

        Persecuţia severă a mişcării anabaptiste din anii 1527-1560 nu numai în Elveţia, Germania de Sud şi Turingia, dar şi în Austria, precum şi în Ţările de Jos, dovedeşte puterea mişcării şi graba disperată cu care autorităţile catolice, luterane şi zwingliene s-au străduit s-o înăbuşe înainte de-a fi prea târziu.

        Binecunoscutul decret emis în 1529 de către Dieta de la Spires (aceeaşi dietă care a protestat împotriva restricţiei libertăţilor protestanţilor) a pronunţat sentinţa la moarte pentru toţi anabaptiştii, poruncind ca “fiecare anabaptist sau persoană rebotezată, indiferent de sex, să fie trimisă la moarte prin foc, sabie sau alt mod.” În mod repetat, în sesiunile următoare ale dietei imperiale, acest decret a fost reinvocat şi intensificat.

       În 1551 Dieta din Augsburg a emis un decret care prevedea că judecătorii şi juraţii care ezitau în pronunţarea sentinţei cu moartea pentru anabaptişti vor fi îndepărtaţi din slujbă şi pedepsiţi cu amenzi grele şi închisoare.

       Autorităţilor le-a fost greu să-şi execute programul de suprimare, pentru că foarte curând au descoperit că anabaptiştilor nu le era teamă nici de tortură nici de moarte, sigilându-şi cu bucurie credinţa cu sângele lor.

      De fapt, mărturia plină de bucurie a martirilor anabaptişti a fost un mare impuls pentru noii convertiţi, pentru că întărea credinţa oamenilor, aşa cum nimic altceva nu ar putea-o face.
      Deci, găsind că metoda obişnuită a proceselor şi a sentinţelor individuale se dovedea total nepotrivită pentru a se împotrivi curentului, autorităţile au recurs la soluţia disperată de a trimite în toată ţara companii de călăi înarmaţi şi soldaţi călare pentru a-i vâna pe anabaptişti şi pentru a-i omorâ pe loc, individual sau în masă, fără nici un proces sau sentinţă.  pag.4