Viziunea Anabaptistă pag.2
 
 

VIZIUNEA ANABAPTISTĂ

de Harold S. Bender


Notă editorială:


Harold S. Bender (1897-1962) a fost un istoric menonit renumit din secolul XX. A slujit aproape 29 de ani la Colegiul Goshen şi la Seminarul biblic al acestui colegiu până când a murit. A fost un pastor menonit ordinat şi a lucrat în multe organizaţii menonite din timpul său. A fost preşedintele Comitetului istoric şi de cercetare, a Comitetului cu probleme de pace şi preşedintele Conferinţei mondiale menonite.

A fondat şi a editat jurnalul istoric menonit “The Mennonite Quarterlţ Review” care apărea trimestrial şi de asemenea, a fost editorul celor patru volume mari ale Enciclopediei Menonite precum şi autorul a numeroase articole şi cărţi.

Viziunea anabaptistă”, prezentată în faţa Societăţii americane de istorie a bisericii în 1943, a devenit un eseu clasic despre spiritul mişcării anabaptiste. A apărut în jurnalele de specialitate şi a fost tradus în diferite limbi. Din cauza spaţiului, ediţia aceasta a revistei “Sămânţa adevărului” omite referinţele extinse ce pot fi citite în broşura din limba engleză care conţine articolul în întregime.

* * * * * * * * *


Judecând după primirea făcută de către cei ce aveau puterea în biserică şi în stat, atât în ţările romano-catolice, cât şi în cele protestante, mişcarea anabaptistă a fost una dintre cele mai tragice din istoria creştinismului;dar judecând după principiile trăite de oamenii care au purtat acest nume de batjocură, mişcarea anabaptistătrebuie considerată ca fiind una dintre cele mai importante şi semnificative acţiuni ale frământării religioase a omului în căutarea adevărului.

Ea a adunat toate cuceririle mişcărilor anterioare şi reprezintă solul spiritual în care au răsărit toate mişcările nonconformiste, fiind primul anunţ simplu din istoria modernă a unui program pentru un nou tip de societate creştină, de care lumea modernă, în special America şi Anglia, cu greu şi-au dat seama. Reprezintă o societate religioasă absolut liberă şi independentă şi un stat în care fiecare om contează ca om, având rolul său în modelarea atât a bisericii, cât şi a statului.”

Aceste cuvinte ale lui Rufus M. Jones reprezintă una dintre cele mai bune caracterizări ale mişcării anabaptiste şi contribuţia ei la cultura creştină modernă în limba engleză. În urmă cu treizeci şi cinci de ani, când s-au scris aceste cuvinte, au fost îndrăzneţe, dar viabile, fiind dovedite din plin de cercetările făcute de atunci şi până astăzi.

Nu încape nici o îndoială că marile principii ale libertăţii de conştiinţă, ale separării bisericii de stat şi ale voluntarismului religios, care sunt principii de bază în protestantismul american şi sunt esenţiale pentru democraţie, derivă de fapt de la anabaptiştii din perioada reformei care le-a enunţat clar pentru prima dată şi care au provocat lumea creştină să le pună în practică.

Descendenţa de-a lungul secolelor s-ar putea să nu fie întotdeauna clară şi s-ar putea să fi trecut prin alte mişcări şi grupări intermediare, dar originea lor anabaptistăeste de necontestat.

Reformatorii secolului XVI au înţeles poziţia anabaptistă în acest punct foarte bine şi au respins-o în mod deliberat.

Martorul cel mai bun este Heinrich Bullinger, succesorul lui Zwingli la Zurich, a cărui viaţă activă acoperă primii cincizeci de ani din istoria anabaptiştilor din Elveţia şi care i-a cunoscut atât de bine, încât a publicat două tratate mari împotriva acestora în 1531 şi în 1561. Conform cu spusele lui Bullinger, fraţii elveţieni învăţau că:

Nu se poate şi nu trebuie folosită forţa pentru a obliga pe cineva să accepte credinţa, deoarece credinţa este un dar de la Dumnezeu. Este greşit să obligi pe cineva, prin forţă, să îmbrăţişeze credinţa sau să omori pe cineva pentru credinţa lui greşită. Este o greşeală ca în biserică să se folosească altă sabie decât sabia divină a Cuvântului.

Împărăţia seculară trebuie despărţită de biserică şi nici un conducător secular nu trebuie să exercite autoritate în biserică. Domnul a poruncit doar predicarea Evangheliei, nu obligarea oamenilor pentru a o accepta.

,,Adevărata biserică a lui Hristos se caracterizează prin faptul că suferă şi îndură presecuţia, dar nu exercită persecuţie asupra nimănui.”

Bullinger prezintă aceste idei nu apreciativ, ci dimpotrivă, el susţine nevoia suprimării rigide a celor care sunt de altă părere. Punct cu punct încearcă să respingă învăţătura anabaptistă, încheind cu afirmaţia că omorârea anabaptiştilor este un serviciu necesar şi lăudabil.

Dar oricât de mare este contribuţia anabaptistă la dezvoltarea libertăţii religioase, acest concept nu numai că nu epuizează, ci, pur şi simplu, nu reuşeşte să definească adevărata esenţă a anabaptismului.

La o ultimă analiză, libertatea religioasă este un concept pur formal, lipsit de conţinut; nu spune nimic despre credinţă sau despre modul de viaţă al celor care îl susţin, nici nu dezvăluie scopurile lor sau programul de acţiune.

Anabaptismul nu are numai scopuri clar definite, ci şi un program bine definit de acţiune. De fapt cu cât cineva se apropie mai mult de acest grup, cu atât devine mai conştient de marea viziunecare le-a format cursul în istorie şi pentru care şi-au dat viaţa cu bucurie.

Înainte de a descrie această viziune este bine să observăm că mişcarea a atras masele de creştini din secolul al XVI-lea. Sebastian Franck, care a fost el însuşi un adversar, a scris în 1531, cam la şapte ani după începerea mişcării din Zurich:

Anabaptiştiis-au răspândit atât de rapid, încât învăţătura lor a cuprins întreaga ţară. În scurt timp ei au avut foarte mulţi adepţi şi au botezat cu miile, atrăgând spre ei multe suflete sincere care aveau entuziasm pentru Dumnezeu.... Au crescut atât de rapid, încât lumea se temea de o răscoală din partea lor, deşi am aflat că această teamă nu avea nici un fel de justificare.”

În acelaşi an, Bullinger a scris că “oamenii alergau după ei de parcă erau nişte sfinţi în viaţă.” Un alt scriitor contemporan afirmă că “anabaptismul s-a răspândit cu o viteză aşa de mare, încât aveau de ce să se teamă că majoritatea oamenilor obişnuiţi se vor uni cu această mişcare.”

Zwingli se temea atât de tare de puterea mişcării, încât s-a plâns, spunând că lupta cu partida catolică nu era decât “o joacă de copil” în comparaţie cu conflictul cu anabaptiştii.

Persecuţia severă a mişcării anabaptiste din anii 1527-1560 nu numai în Elveţia, Germania de Sud şi Turingia, dar şi în Austria, precum şi în Ţările de Jos, dovedeşte puterea mişcării şi graba disperată cu care autorităţile catolice, luterane şi zwinglienes-au străduit s-o înăbuşe înainte de-a fi prea târziu.

Binecunoscutul decret emis în 1529 de către Dieta de la Spires (aceeaşi dietă care a protestat împotriva restricţiei libertăţilor protestanţilor) a pronunţat sentinţa la moarte pentru toţi anabaptiştii, poruncind ca “fiecare anabaptist sau persoană rebotezată, indiferent de sex, să fie trimisă la moarte prin foc, sabie sau alt mod.” În mod repetat, în sesiunile următoare ale dietei imperiale, acest decret a fost reinvocat şi intensificat.

În 1551 Dieta din Augsburg a emis un decret care prevedea că judecătorii şi juraţii care ezitau în pronunţarea sentinţei cu moartea pentru anabaptişti vor fi îndepărtaţi din slujbă şi pedepsiţi cu amenzi grele şi închisoare.

Autorităţilor le-a fost greu să-şi execute programul de suprimare, pentru că foarte curând au descoperit că anabaptiştilor nu le era teamă nici de tortură nici de moarte, sigilându-şi cu bucurie credinţa cu sângele lor.

De fapt, mărturia plină de bucurie a martirilor anabaptişti a fost un mare impuls pentru noii convertiţi, pentru că întărea credinţa oamenilor, aşa cum nimic altceva nu ar putea-o face.

Deci, găsind că metoda obişnuită a proceselor şi a sentinţelor individuale se dovedea total nepotrivită pentru a se împotrivi curentului, autorităţile au recurs la soluţia disperată de a trimite în toată ţara companii de călăi înarmaţi şi soldaţi călare pentru a-i vâna pe anabaptişti şi pentru a-i omorâ pe loc, individual sau în masă, fără nici un proces sau sentinţă.

Aplicarea cea mai atroce a acestei politici a avut loc în Swabia unde un număr de 400 de agenţi ai poliţiei speciale din 1528, trimişi împotriva anabaptiştilor, s-a dovedit a fi prea mic şi a trebuit să se mărească la 1000. Un mareşal imperial al poliţiei militare, Berthold Aichele, a fost administratorul şef al acestui program sângeros în Swabia şi în alte regiuni până când, în cele din urmă, plin de groază, după o execuţie la Brixen şi-a ridicat mâinile spre cer şi a jurat solemn că nu va mai omorâ nici un anabaptist, jurământ pe care l-a respectat.

Contele de Alzeţ din Palatinat, după ce au fost executaţi 350 anabaptişti, a fost auzit spunând: “Ce să mai fac, cu cât omor mai mulţi, cu atât numărul lor devine mai mare!”

Persecuţia şi martirajul anabaptiştilor sunt o dovadă nu doar a mărimii mişcării, ci şi a viziunii care ardea în ei. Lucrul acesta este prezentat cel mai bine într-o relatare mişcătoare scrisă în 1542 şi luată din cronica veche Huterită, unde se găseşte la sfârşit un raport despre 2173 fraţi şi surori care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor.

Nici o fiinţă umană n-a fost în stare să scoată din inima lor ceea ce experimentaseră, atât de mult Îl iubeau ei pe Dumnezeu. Focul lui Dumnezeu ardea în ei. Erau gata să rabde moartea cea mai cruntă, ar fi preferat să moară chiar de zece ori, decât să părăsească adevărul divin pe care l-au îmbrăţişat...

Au băut din apa care curge din sanctuarul lui Dumnezeu, da, din apa vieţii. Şi-au dat seama că Dumnezeu i-a ajutat să poarte crucea şi să învingă amărăciunea morţii. Focul lui Dumnezeu ardea înăuntrul lor. Cortul lor nu l-au ridicat aici pe Pământ, ci în veşnicie, iar credinţa era baza şi siguranţa lor.

Credinţa acestora înflorea ca un crin, loialitatea ca un trandafir, iar evlavia şi sinceritatea lor ca floarea din grădina lui Dumnezeu. Îngerul Domnului s-a luptat pentru ei ca să nu poată fi lipsiţi de coiful mântuirii.

Prin urmare, au suportat tortura şi agonia fără teamă. În gândirea lor sfântă ei considerau lucrurile acestei lumi doar o umbră, având singuranţa unor lucruri mai bune. Erau atât de atraşi de Dumnezeu, încât nu ştiau nimic, nu căutau nimic, nu doreau nimic, nu iubeau nimic decât pe Dumnezeu, de aceea aveau mai multă răbdare în suferinţele lor decât cei care îi torturau.

Persecutorii credeau că pot stinge focul lui Dumnezeu, dar prizonierii cântau în închisori şi se bucurau, astfel că duşmanii lor de afară erau mai înspăimântaţi decât prizonierii şi nu ştiau ce să facă cu ei.

Adesea, zi şi noapte, unora li se vorbea frumos, iar cu alţii se discuta în contradictoriu, cu înţelepciune şi şiretenie, cu multe cuvinte dulci şi plăcute, discuţii purtate de călugări şi preoţi sau doctori în teologie care aduceau multe mărturii false, cu ameninţări sau mustrări şi ridiculizări, da, cu minciuni şi calomnii dureroase la adresa frăţietăţii, dar nici unul din aceste lucruri nu i-a atins şi nu i-a făcut să cedeze.

Prin jerfirea acestui sânge nevinovat s-au ridicat creştini pretutindeni, pentru că toată această persecuţie n-a rămas fără rod.


Înainte de a defini viziunea anabaptistă, este esenţial să definim clar ce se înţelege prin termenul “anabaptist”, pentru că numele acesta a ajuns să fie folosit în istoriografia modernă pentru a denumi o mare varietate de grupări reformatoare, uneori a fost definită întreaga “aripă stângă a Reformei” (Roland Bainton), “Bolşevicii Reformei” (Preserved Smith).

Deşi istoria finală a anabaptismului nu a fost scrisă încă, ştim destul astăzi pentru a trage o linie de demarcaţie între anabaptismul evanghelicşi constructiv pe de o parte, care s-a născut în sânul zwinglianismului din Zurich, Elveţia, în 1525 şi stabilit în Ţările de jos în 1533 şi grupurile variate mistice, spirituale, revoluţionare sau chiar antinomice legate între ele sau fără nici o legătură, pe de altă parte, care au apărut şi dispărut ca florile câmpului în acele zile ale marii reânnoiri.

Primul, anabaptismul propriu-zis, şi-a păstrat cursul neântrerupt în Elveţia, Germania de sud, Austria şi Olanda în timpul secolului XVI şi a continuat până astăzi în mişcarea menonită, care astăzi conţine 500.000 membri botezaţi în Europa şi America. Nu mai există nici o scuză ca să confundăm caracterul clar al anabaptismului veritabil cu Thomas Muntzer şi Războiul ţărănesc, sau orice altă aberaţie a protestantismului secolului XVI.

Totuşi ar putea exista scuze pentru o greşeală care poate fi făcută de un student neinformat care nu înţelege viziunea anabaptistă,din cauza interpretărilor variate date mişcării chiar şi de către cei care o apreciau sau o aprobau.

De exemplu sunt scriitorii socialişti, conduşi de Kautskţ, care caracterizau anabaptismul fie ca “predecesorul socialismului modern” fie ca “efortul culminant al comunismului medieval” şi care în realitate îl vedeau doar ca un înveliş extern religios al unei mişcări de clasă. Sunt apoi sociologii cu determinismul lor socio-economic aşa cum e reflectat în abordarea lui Richard Niebuhr privind originea socială a denominaţiilor religioase.

Mai este Albert Ritschl, care vede în anabaptism o continuare ascetică semimonastică a terţiarilor medievali franciscani şi plasează preoţii din secolul XVII pe aceeaşi linie.

Ludwig Keller,care îi vede pe anabaptişti în perioada pre-Reformei sub masca grupului Waldense şi a altor grupări similare pe care îi numeşte “frăţietatea evanghelică veche” şi pentru care găseşte o continuitate în cele mai îndepărtate ere. Legaţi de Keller sunt primii istorici baptişti (şi desigur menoniţi) care se bucură să vadă în anabaptişti veriga lipsă care îi menţine în succesiunea apostolică a adevăratei biserici începând de la grupul Waldense, la Bogomili, Cathari, Paulini, Donatişti până la Rusalii.

Mai recent sunt Rufus M. Jones care este înclinat să clasifice anabaptiştii printre mistici şi Walter Koehler care vede originea lor în umanismul erasmic.

Totuşi mai există o interpretare, veche de o sută de ani, care este tot mai acceptată şi care este probabil destinată să domine.

Este interpretarea care susţine că anabaptismul este punctul culminant al Reformei, împlinirea viziunii originale a lui Luther şi a lui Zwingli şi aceasta face din anabaptism un protestantism evanghelic consecvent care caută să recreeze fără compromis biserica originală Nou Testamentală, aşa cum era în viziunea Domnului Hristos şi a apostolilor.

Această interpretare începe în 1848 cu faimoasa carte a lui Max Gobel “Geschichte des christlichen Lebens in der Rheinisch-Westfalischen Kirche,” continuă cu lucrarea epocală a lui C.A. Cornelius, mai ales în “Geschichte des Munsterschen Aufruhrs” (1855-1860), se găseşte apoi în lucrările unor oameni ca Johann Loserth, Karl Rembert şi John Horsch şi se regăseşte în contemporani ca Ernst Correl din Washington şi Fritz Blanke din Zurich. Un citat din Gobel ne-ar putea ajuta să ilustrăm această interpretare:

Caracteristica esenţială care distinge această biserică este marele accent care se pune pe convertirea personală reală şi naşterea din nou a fiecărui creştin prin Duhul Sfânt... Ei puneau accentul şi aveau ca ţel trăirea doctrinei şi credinţei creştine în inima şi în viaţa fiecărui creştin din întreaga biserică creştină. Scopul lor era adunarea tuturor adevăraţilor credincioşi din bisericile naţionale degenerate într-o biserică creştină adevărată. Ceea ce Reforma intenţiona să realizeze ei doreau să ducă la îndeplinire imediat.

Iar Johann Loserth spune:

Anabaptiştii se străduiau să meargă pe urmele paşilor primei biserici din primul secol şi să reânnoiască creştinismul original veritabil într-un mod mai radical decât orice altă partidă care lupta pentru reformarea bisericii.

Dovada care sprijină această interpretare este copleşitoare şi se găseşte în declaraţiile adversarilor contemporani ai anabaptiştilor precum şi în declaraţiile anabaptiştilor înşişi.

Conrad Grebel, fondatorul mişcării fraţilor elveţieni, afirmă clar acest punct de vedere în scrisoarea lui către Thomas Muntzer din 1524, în cuvinte scrise în favoarea întregului grup care constituie de fapt edictul anabaptist original:

Aşa cum înaintaşii noştri (Biserica papală romano-catolică) s-au îndepărtat de adevăratul Dumnezeu şi de cunoaşterea lui Isus Hristos şi de adevărata credinţă în El, precum şi de singurul cuvânt adevărat, divin, de instituţiile divine, de dragostea şi viaţa creştină şi au trăit fără legea şi Evanghelia lui Dumnezeu după nişte obiceiuri şi ceremonii umane, nefolositoare, necreştine, aşteptânduse totuşi să ajungă la mântuire, dar au rămas fără ea, aşa cum au declarat predicatorii evanghelici (Luther, Zwingli, etc.) şi într-un fel încă o mai declară; la fel şi astăzi, fiecare om vrea să fie mântuit printr-o credinţă superficială, fără roadele credinţei, fără botezul adevărat, fără dragoste şi nădejde, fără practici creştine adevărate, şi vrea să persiste în vechile vicii personale şi în obiceiurile obişnuite, ritualuri anti-creştine ale botezului şi ale Cinei Domnului, fără respect pentru Cuvântul divin, dar respectând cuvântul papei şi a predicatorilor antipapali, care totuşi nu este egal cu Cuvântul divin şi nici în armonie cu acesta.

În respectarea persoanelor şi în seducţia variată de astăzi sunt greşeli mult mai mari şi mai periculoase decât au existat vreodată de la începutul lumii. Am rămas şi noi în aceeaşi greşeală atâta timp cât i-am auzit şi i-am citit doar pe predicatorii evanghelici, care sunt vinovaţi pentru toate acestea şi pot fi pedepsiţi pentru păcatul nostru.

Dar după ce am luat Scriptura în mână şi după ce am consultat-o în multe puncte, am fost instruiţi într-un fel şi am descoperit marea şi dureroasa greşeală a păstorilor şi a noastră şi anume că nu implorăm zilnic cu înfocare pe Dumnezeu prin gemete constante ca să fim scoşi din această distrugere a întregii vieţi evlavioase şi din toate monstruozităţile umane pentru a ajunge la adevărata credinţă şi la educarea divină.

O declaraţie similară s-a făcut în 1538, după patrusprezece ani de persecuţie, de către un conducător anabaptist care a vorbit în favoarea grupului său în marele colocviu de la Berna cu conducătorii Bisericii reformate:

Deşi în biserica naţională am primit multă învăţătură din scrierile lui Luther, Zwingli şi alţii despre mesă şi alte ceremonii papale toate au fost în zadar. Recunoaştem însă că exista un gol mare în ceea ce priveşte pocăinţa, convertirea şi adevărata viaţă creştină.

Mintea mea s-a preocupat de aceste lucruri. Am aşteptat şi am sperat timp de un an sau doi pentru că pastorul avea multe de spus despre îndreptarea vieţii, despre a dărui celor săraci, despre a ne iubi unul pe altul şi despre a se abţine de la a face rău.

Dar nu am putut să închid ochii la faptul că doctrina care a fost predicată şi care se baza pe Cuvântul lui Dumnezeu, nu a fost pusă în practică.

Nu s-a început o adevărată viaţă creştină şi nu exista o concordanţă între învăţăturile oferite. Şi deşi mesa şi icoanele au fost în cele din urmă desfiinţate, adevărata pocăinţă şi dragostea creştină nu existau. S-au făcut schimbări dar numai în exterior. Aceasta mi-a dat ocazia să fac cercetări în continuare.

Apoi Dumnezeu Şi-a trimis mesagerii, Conrad Grebel şi alţii, cu care m-am consultat despre învăţăturile fundamentale ale apostolilor şi despre viaţa şi practica creştină.

I-am găsit ca nişte oameni care s-au supus doctrinei lui Hristos prin “Bussfertigkeit” (pocăinţă dovedită prin roade). Cu ajutorul lor am stabilit o congregaţie în care pocăinţa a fost dovedită prin noutatea vieţii în Hristos.

Este evident din aceste declaraţii că anabaptiştii erau preocupaţi în primul rând de “adevărata viaţă creştină”, adică, o viaţă dusă după învăţăturile şi exemplul lui Hristos.

Reformatorii, credeau ei, oricare ar fi fost profesia lor, nu îi puteau asigura pe oameni că au adevărata pocăinţă, naştere din nou şi adevărata viaţă creştină datorită predicării lor.

Accentul pus de Reformă pe credinţă era un lucru bun dar insuficient, pentru că fără viaţa nouă, susţineau ei, credinţa este falsă.

Critica anabaptistă adusă reformei a fost una foarte aspră dar nu a fost nedreaptă.

Există multe dovezi că deşi scopul original urmărit de Luther şi Zwingli a fost “un creştinism serios” pentru toţi, totuşi rezultatul final nu a fost cel scontat pentru că nivelul vieţii de creştin printre protestanţi a fost în mod frecvent inferior faţă de nivelul din timpul catolicismului.

Luther însuşi a fost foarte conştient de această deficienţă. În aprilie 1522 el şi-a exprimat speranţa că “Noi cei care în prezent suntem aproape păgâni ascunşi sub numele de creştini, putem totuşi să organizăm o adunare creştină.”

În decembrie 1525 a avut o conversaţie importantă cu Caspar Schwenckfeld, despre recunoaşterea bisericii Nou Testamentale. Schwenckfeld a scos în evidenţă faptul că formarea acestei biserici noi nu a reuşit să aibă ca rezultat o îmbunătăţire morală a oamenilor, un lucru recunoscut de Luther, pentru că Schwenckfeld afirmă că “Luther a regretat foarte mult că nu exista nici o dovadă a unei vieţi mai bune”.

Între 1522 şi 1527, Luther a menţionat în mod repetat dorinţa lui de a stabili o adevărată biserică creştină pentru adevăraţi creştini (“Die mit Ernst Christen sein wollen”) adică creştini care să mărturisească cu viaţa lor nu doar cu limba.

S-a gândit să scrie aceste nume a “creştinilor serioşi” într-o carte specială şi să le păstreze separat faţă de masa de creştini cu numele, dar văzând că nu va avea destui creştini de acest fel a renunţat la acest plan.

Zwingli a avut de-a face cu aceeaşi problemă; el a fost provocat de fraţii creştini elveţieni să înfiinţeze o astfel de biserică; dar a refuzat şi a făcut la fel ca Luther. Ambii reformatori au decis că era mai bine să includă masele în biserică şi să nu formeze una doar cu creştini adevăraţi.

Cu siguranţă ambii au aşteptat ca predicarea Cuvântului şi împărţirea cinei să aibă ca rod o viaţă creştină serioasă cel puţin la unii dintre ei, dar s-au lovit de o masă permanent mare şi indiferentă.

Anabaptiştii au spus: “Pornind pe acest drum, reformatorii au renunţat la scopul lor original şi au abandonat intenţia divină.” Alţii ar putea spune că au fost înţelepţi şi că au fost ca nişte lideri de stat.

Totuşi anabaptiştii au păstrat viziunea originală a lui Luther şi Zwingli, au extins-o şi i-au dat formă, cautând să o transforme într-o experienţă reală.

Au continuat să organizeze o biserică compusă doar din creştini serioşi şi chiar au găsit astfel de oameni. Nu s-au gândit de loc că mărimea răspunsului ar putea determina dacă adevărul lui Dumnezeu trebuie aplicat sau nu şi au refuzat să facă orice compromis. Au preferat să intrerupă o istorie şi o cultură de 1500 de ani mai degrabă decât să nu respecte Noul Testamnet.

Să nu se spună atunci că decizia lui Luther şi Zwingli de a renunţa la viziunea originală reprezintă punctul de întoarcere tragic al Reformei ? Profesorul Karl Mueller, unul din cei mai exacţi şi mai cinstiţi intepreţi ai Reformei, crede la fel şi el, pentru că spune: “Puterea agresivă, cuceritoare pe care a manifestat-o luteranimsmul în prima perioadă s-a pierdut undeva în momentul în care guvernele au luat problemele în propriile mâini şi au pus bazele crezului luteran”, adică atunci când biserica de masă a lui Luther a fost pusă în practică.

Luther în anii care au urmat şi-a exprimat dezamăgirea faţă de rezultatul final al Reformei, afirmând că oamenii au devenit din ce în ce mai indiferenţi faţă de religie şi perspectiva morală a fost mai deplorabilă decât oricând.

Ultimii lui ani au fost plini de amărăciune pentru că şi-a dat seama de eşecul parţial şi exprimările descurajărilor lui sunt bine cunoscute.

Comparaţi acest sentiment de înfrângere de la sfârşitul carierei aparent de succes a lui Luther cu sentimentul de victorie din inimile martirilor anabaptişti care şi-au jertfit vieţile lor, ceea ce lumea ar numi înfrângere, conştienţi fiind de faptul că şi-au păstrat credinţa până la sfârşit.

După ce am definit anabaptistmul în cadrul Reformei, suntem gata să examinăm învăţăturile ei centrale.

Viziunea anabaptistă include trei puncte majore:

- În primul rând, o nouă concepţie privind esenţa creştinismului ca ucenicie;

- în al doilea rând, o nouă concepţie despre biserică văzută ca o frăţietate;

- şi în al treilea rând, o nouă etică a dragostei şi a nonrezistenţei.

Vom detalia acum cele trei puncte: