Cele 33 articole ale credinței Art. 12
 
 

Mărturisim că: aceasta nu este un lucru neclar şi ascuns, nenăscut în om, nici o înţelegere istorică derivată din Sfintele Scripturi care duce la multe lucruri de spus despre ea fără să avem substanţa sau semnificaţia ei reală.

Ci, adevărata credinţă, care are valoare înaintea lui Dumnezeu, este o cunoaştere sigură a inimii, în toată încrederea, pe care o primim de la Dumnezeu, nu prin puterea voinţa sau abilitatea noastră, ci prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi care, prin lumina Duhului Sfânt este tipărită şi înscrisă în inimă şi lucrează în noi atât de eficient încât prin ea suntem atraşi departe de orice lucru pieritor şi vizibil, către Dumnezeul cel viu şi invizibil, primind astfel dorinţa după lucrurile cereşti, nu pentru cele pământeşti.

Căci credinţa mântuitoare, însoţită de speranţă şi dragoste este de o asemenea natură încât nu se conformează lucrurilor văzute.

Ca urmare, toţi credincioşii adevăraţi se supun cu bucurie şi în ascultare tuturor poruncilor lui Dumnezeu, conţinute în Sfintele Scripturi şi, când este necesar, le mărturisesc cu gura înaintea regilor, prinţilor, domnitorilor şi tuturor oamenilor, nepermiţând să fie îndepărtaţi de aceasta prin nimic, deoarece lucruri precum banii, averile, trupul şi viaţa pot fi nimicite prin stricăciune, apă şi foc.

Căci puterea lui Dumnezeu, care îi păstrează în credinţă, le dă putere să considere suferinţele din vremea de acum scurte şi uşoare, fără să se răzbune, rugându-se pentru prigonitorii lor, suferind cu bucurie pentru Numele Domnului, pe care Îl poartă, datorită credinţei, speranţei şi dragostei pe care o au pentru Creatorul lor şi pentru bogăţiile Lui cereşti.

Acolo unde această credinţă adevărată este primită în inimă, trebuie să se vadă ca o consecinţă firească roadele Duhului. Pe de altă parte, necredinţa, cu faptele ei întunecate trebuie să dispară, precum întunericul fuge dinainte luminii.

Prin această credinţă, care este începutul doctrinei creştine, devenim copii ai lui Dumnezeu, biruim lumea, suntem echipaţi împotriva atacurilor subtile ale diavolului, suntem sfinţiţi, justificaţi, mântuiţi şi părtaşi tuturor binecuvântărilor lui Dumnezeu în Hristos Isus. Fără această credinţă este imposibil să fim plăcuţi lui Dumnezeu.

În această credinţă adevărată nu putem sta nemişcaţi, ci, cu smerenie, post, rugăciune să cerem ajutor, sprijin, şi noi puteri în toate virtuţile divine, până la sfârşit, pentru ca Dumnezeu să ne poată întări şi păstra în acestea.

Acolo unde acestea sunt neglijate, se poate cădea din credinţă; Duhul cel bun poate fi luat, iar numele lor pot fi şterse din Cartea Vieţii şi scrise din nou pe pământ.

La această credinţă adevărată, care este un dar de la Dumnezeu, toţi oamenii care au ajuns la auzirea, înţelegerea şi cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, sunt chemaţi fără diferenţiere în funcţie de persoană prin Cuvântul divin şi sunt invitaţi să vină; dar toţi copilaşii şi cei cărora Dumnezeu le îngăduie să rămână în copilărie sunt exceptaţi de la aceasta.

Ei se află sub harul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu prin ispăşirea făcută de Isus Hristos prin care El, prin sângele Lui, a curăţat întreaga rasă umană de căderea lui Adam, fără ale mai cere altceva decât credinţă, nădejde, dragoste şi păzirea anumitor porunci ale lui Dumnezeu. De aceea, este o mare eroare faptul că unii atribuie credinţă noilor născuţi sau (spun ei) că fără ea aceştia nu pot fi mântuiţi. Acesta este un semn sigur că mai sus numiţii nu cunosc adevărata credinţă, şi nu cred cuvintele lui Isus Hristos, care a promis Împărăţia Cerurilor copiilor fără a fi necesară credinţa.

Căci, după cum adevărata credinţă constă în auzirea, crederea şi acceptarea lucrurilor bune pe care Dumnezeu ni le oferă prin Cuvântul Lui, iar necredinţa constă în dispreţuirea şi respingerea acestor lucruri şi deoarece copilaşii nu au nici cunoştinţa, nici capacitatea, înclinaţia sau sentimentele legate de aceste lucruri, după cum vede şi ştie orice om inteligent, concluzia este că nici credinţa, nici necredinţa nu pot fi atribuite acestor copilaşi, căci ei sunt simpli şi ignoranţi, iar în această stare, sunt în întregime plăcuţi lui Dumnezeu, care a făcut din ei exemple pentru noi, pentru ca noi să-i imităm în simplitatea lor.

Despre felul în care credinţa adevărată este un dar de la Dumnezeu şi este adusă în inima omului prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, citim: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” (Ef. 2:8; Rom. 12:3; Col. 2:12; Fil. 1:29; Iuda 3)

Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (Rom. 10:17; Evr. 6:2)

Despre cum trebuie să credem în Dumnezeu prin Cuvântul Lui, citim: „Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor.” (Ioan 17:20; 7:38; 14:1; Ef. 1:9; Evr. 11:6; 1 Pet. 1:21; 2 Tim. 3:15)

Despre faptul că adevărata credinţă nu este zadarnică, ci îşi arată puterea eficientă şi natura, citim: „Prin care am primit harul şi apostolia ca să aducem la ascultarea credinţei pe toate neamurile” (Rom. 1:15; 16:25; Fapte 6:7)

Aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi cari credeţi” (1 Tes 2:13)

Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste.” (Gal. 5:6)

Cel care nu manifestă din această credinţă cele şapte virtuţi necesare „este orb şu nu poate vedea”, etc. (2 Pet. 1:9; Iac. 2:26)

Căci cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Evr. 10:38; Rom. 1:17; Gal. 3:11)

Prin credinţă devenim neprihăniţi şi părtaşi ai bunătăţii lui Dumnezeu (Fapte 26:18; Rom. 10:10; Gen. 15:6; Rom. 4:3; Gal. 3:6; Marcu 16:16)

Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să fim întăriţi şi păstraţi în credinţă (Lc. 17:5; 1 Pet. 1:5)

Când harul lui Dumnezeu este neglijat prin necredinţă şi fapte rele, omul poate cădea de la credinţă şi poate fi şters din Cartea Vieţii. Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă unii se vor depărta de credinţă. (1 Tim 4:1; 2 Pet. 2:1; 1 Tim 6:10)

Cred până la o vreme şi când vine ispita, cad.” (Lc. 8:13)

Despre felul în care copilaşii sunt simpli şi ignoranţi, iar ca urmare nici credinţa, nici necredinţa nu le poate fi imputată, ci sunt plăcuţi lui Dumnezeu prin harul Său, fără alte mijloace, citim: „Şi pruncii voştri, despre cari aţi zis: „Vor fi de jaf!” Şi fiii voştri, cari nu cunosc azi nici binele nici răul, ei vor intra în ea; da, lor le-o voi da, şi ei o vor stăpâni.” (Deut. 1:39; Mat. 19:14)

Când eram copil vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.” (1 Cor. 13:11; Evr. 5:13)

Fraţilor, nu fiţi copii la minte, ci la răutate fiţi prunci.” (1 Cor. 14:20; Ef. 4:14; Mat. 18:2; 19:13; Mc. 10:13; Lc. 18:15)